Când istoria devine sursă de inspirație pentru artiști
„Chongqing 1949” nu este însă un documentar. Pornește de la evenimente reale și de la memoria celor întâmplate la Baigongguan și Zhazidong, dar construiește în jurul lor personaje și destine dramatice.
Și cred că tocmai aici istoria începe să devină umană.
Vedem trei frați ajunși pe drumuri diferite într-o țară împărțită de război. Alegerile lor îi duc în locuri diferite ale conflictului, iar doi dintre ei mor. Cel care rămâne trebuie să trăiască nu doar cu pierderea fraților, ci și cu propriile alegeri și cu întrebarea despre omul în care s-a transformat.
Vedem și o poveste de iubire între doi oameni pe care conflictul îi așază în tabere opuse. Istoria le spune că ar trebui să fie dușmani. Sentimentele lor spun altceva.
Dar una dintre imaginile care m-au urmărit cel mai mult este cea a unei mame care își sacrifică viața pentru copilul ei.
La un moment dat, acel copil nu mai pare să reprezinte doar copilul ei.
Devine viitorul.
Posibilitatea ca o generație care a cunoscut războiul să lase alteia șansa unei vieți diferite.
Pentru câteva momente, nu mai privești istoria. Ești în ea.
Toată această poveste este pusă în scenă într-un mod pe care cu greu îl pot compara cu un spectacol convențional.
Spațiul teatral este construit din cinci cercuri concentrice care se pot roti la 360° grade, iar granița dintre scenă și public aproape dispare pentru secțiunile din față. În jurul tău apar străzile vechi ale Chongqingului, închisorile, focul și confruntările. Actorii aleargă printre decoruri, apar deasupra spectatorilor și traversează aerul, în timp ce întregul spațiu se transformă.
Sunt momente în care nu mai știi foarte bine dacă se mișcă scena sau dacă te miști tu odată cu ea.
Este zgomot, sunt împușcături, muzică, oameni care fug, structuri care se desfac și se reconstruiesc.
Și apoi, după toată această intensitate, vine momentul care pentru mine a schimbat sensul întregului spectacol.
Liniștea.
„Uită-mă.”
Cei care au murit reapar simbolic. Dar nu se întorc pentru a le cere celor vii să sufere pentru ei.
Spun: „Uită-mă.”
După spectacol am vrut să aflu dacă ceea ce înțelesesem eu din această scenă era într-adevăr intenția creatorilor.
În relatările chineze despre producție apar formulări precum „Uită-mă, idealul nostru s-a împlinit” și „Uită-mă și bucură-te în locul nostru de această viață frumoasă”.
Apar apoi imaginile poetice ale transformării: vântul de primăvară, lumina lunii, fumul care se ridică din case și camelia care înflorește în soare.
Și mi s-a părut cu atât mai frumos când am descoperit explicația creatorilor spectacolului. Regizorul Yan Bing, vorbind despre acest final, îl descrie ca pe o construcție artistică prin care martirii se adresează imaginar oamenilor de astăzi. Sensul acelui „uitați-ne” nu este ștergerea lor din memorie. Dimpotrivă: ei și-au împlinit misiunea, iar generațiile următoare nu ar trebui să repete suferința lor, ci să se bucure de viața pentru care ei au luptat.
Asta a schimbat pentru mine sensul cuvântului „uită-mă”.
Nu este despre ‟Șterge-mă din istorie” ci despre ‟Nu-ți transforma viața într-un monument dedicat morții mele. Eu mi-am trăit drumul. Acum trăiește-l pe al tău.”
Apa curge, dar nu ia totul cu ea
După spectacol am căutat și melodia care îmi rămăsese în minte.
În cântec revine imaginea apei râului care curge mai departe, a norilor care o însoțesc și a „primăverilor și toamnelor”, o expresie poetică pentru anii unei vieți. Dar, în timp ce apa și timpul continuă să curgă, jurămintele trecutului nu sunt luate de ape.
Iar la final rămâne întrebarea despre ceea ce celălalt mai poartă în inimă.
Pentru mine, aici se întâlnesc perfect melodia și spectacolul.
A merge înainte nu înseamnă că totul trebuie să dispară.
Rămân oamenii pe care i-am iubit, promisiunile, poveștile, lucrurile primite de la cei care au fost înaintea noastră.
Apa continuă să curgă fără să se întoarcă.
Și totuși, râul poartă cu el ceva din locul din care a plecat.
Dar noi mai știm să trăim?
Aici povestea a încetat pentru mine să mai fie doar despre Chongqingul anului 1949.
M-am gândit la noi.
La lumea în care trăim acum.
La cât de multe posibilități avem și la cât de ușor putem deveni, totuși, prizonierii propriilor noastre vieți. Închisorile noastre nu mai au neapărat ziduri și gratii.
Pot fi munca fără sfârșit, telefonul, consumul, imaginea pe care încercăm să o construim despre noi, comparația cu ceilalți, viteza sau senzația permanentă că trebuie să facem, să vedem și să avem mai mult.
Și poate acesta este unul dintre paradoxurile timpului nostru: avem atât de multe posibilități de a trăi și, uneori, uităm tocmai să trăim.
Să fim prezenți.
Să iubim.
Să ne bucurăm de o masă împreună, de un cântec, de o călătorie, de o conversație.
Să știm să ne odihnim, să respirăm.
Pentru că și libertatea are nevoie de sens.
Altfel, putem ieși dintr-o închisoare și, fără să ne dăm seama, să construim alta.
„Uitați-ne și trăiți.”
Poate că tocmai aici se află paradoxul care m-a făcut să mă gândesc atât de mult la acest spectacol.
„Chongqing 1949” există pentru a păstra o memorie. Este o operă construită în cadrul memoriei revoluționare chineze și spune istoria dintr-o anumită perspectivă. Nu este întreaga istorie și nici nu încearcă să fie o relatare neutră a războiului civil.
Și totuși, în momentul său cel mai emoționant, cei pe care spectacolul încearcă să-i păstreze în memorie ne cer să îi lăsăm să plece.
Poate că aceasta este diferența dintre a uita trecutul și a nu rămâne captiv în el.
Putem să știm de unde venim fără să trăim permanent privind în urmă.
Putem să purtăm ceva din oamenii care au fost înaintea noastră fără să repetăm viețile lor.
Iar poate cea mai profundă formă de recunoștință nu este să continuăm sacrificiul, ci să folosim șansa pe care noi o avem.
Să trăim pentru ceea ce ei nu au mai apucat să trăiască.
Apa va continua să curgă.
Și poate că nu trebuie să alegem între trecut și viață. Poate este important să învățăm cum să trăim prezentul onorând trecutul.
Cum ne putem onora strămoșii fără să rămânem prizonierii trecutului și, în același timp, să trăim cu adevărat viața pe care noi avem șansa să o trăim, pentru care ei s-au sacrificat?
