Trăim într-o lume în care viteza pare să fi devenit o măsură a succesului.
Tehnologia evoluează rapid. Informațiile circulă într-o secundă. Trebuie să răspundem repede, să facem mai mult, să ajungem înaintea celorlalți. Aproape fără să ne dăm seama, începem să credem că acela care merge mai repede ajunge și mai departe.
Dar ce se întâmplă atunci când urci atât de sus, încât muntele nu-ți mai permite să trăiești în ritmul orașului?
Am înțeles asta la peste 4.300 de metri, în Pasul Zheduo, pe drumul național G318 din vestul provinciei Sichuan.
Drumul care urcă printre nori
Pasul Zheduo este una dintre porțile către regiunea culturală tibetană Kham. Drumul urcă în serpentine, trecând printre munți verzi, steaguri de rugăciune, inscripții tibetane uriașe și turnuri de înaltă tensiune.
Privit de sus, mi-a amintit de Transfăgărășan. Doar că aici serpentinele se desfășurau la peste 4.000 de metri, printre nori care apăreau și dispăreau de la un minut la altul.
Uneori ceața acoperea aproape complet drumul. Apoi, dintr-odată, norii se ridicau și întreaga vale se deschidea în fața mea. Puteam vedea șoseaua șerpuind printre versanți și mă întrebam cum au reușit oamenii să construiască totul aici.
Într-un asemenea loc, progresul tehnologic al omului pare incredibil. Șoseaua, stâlpii de electricitate și construcțiile urcă acolo unde aerul devine tot mai rarefiat.
Și totuși, tocmai acolo, în mijlocul tuturor acestor realizări, corpul îți amintește cât de simplă este viața: respiri, faci un pas și apoi mai respiri o dată.
Când Nina a încercat să prindă grupul din urmă
Grupul ajunsese deja mai sus, către punctul panoramic, iar Nina s-a gândit că trebuie să-i prindă din urmă.
A grăbit pasul. Nu alerga. Mergea doar puțin mai repede, într-un fel de pre-alergare pe care, la nivelul mării, probabil nici nu ar fi observat-o.
Dar muntele la cea altitudine a observat-o imediat.
“Dintr-odată, am început să amețesc. Am simțit o apăsare în piept și senzația că nu mai pot respira suficient. A apărut și acea neliniște pe care o cunoșteam din experiențele mele anterioare cu anxietatea: „Nu pot să respir. Trebuie să fac ceva acum.”
Corpul meu îmi transmitea foarte clar:
— Nu acesta este ritmul tău.
M-am oprit. Am renunțat să mai încerc să-i ajung pe ceilalți. Am revenit la pasul meu, am folosit tubul de oxigen cumpărat de acolo și am băut apă cu vitamine.
Am început din nou să respir conștient.
Încet.
Fără să mă mai lupt cu muntele. Fără să mă mai lupt cu mine.
Și lucrurile s-au așezat. ”
Nu trebuie să prinzi pe nimeni din urmă
Acolo am înțeles că nu este nevoie să prinzi pe nimeni din urmă doar pentru că acea persoană a pornit înaintea ta.
Faptul că altcineva se află mai sus, mai departe sau pare că înaintează mai repede nu înseamnă că acela trebuie să devină și ritmul tău.
La altitudine, comparația se simte imediat în corp. Dacă te grăbești doar pentru a ajunge lângă ceilalți, poți ajunge să nu te mai auzi pe tine.
Muntele nu este interesat de competiția noastră. Nu îl impresionează viteza, ambiția sau dorința de a demonstra ceva.
Muntele îți cere să fii prezent.
Să observi cum respiri.
Să simți fiecare pas.
Să recunoști momentul în care poți continua, și momentul în care trebuie să te oprești.
Poate că succesul nu înseamnă să ajungi primul în vârf. Poate că înseamnă să găsești ritmul în care poți urca fără să te pierzi pe tine pe drum.
Cum m-am acomodat cu altitudinea?
Mai multe persoane m-au întrebat cum am reușit să mă acomodez de la aproximativ 2.500 de metri la peste 4.300 de metri.
Răspunsul meu este: treptat.
Am petrecut aproape o săptămână la peste 3.000 de metri. Am urcat de la 2.500 la aproximativ 3.000 de metri și am revenit. Apoi am mers spre 3.300, am coborât din nou spre 3.000 de metri, iar corpul a primit timp să se adapteze înainte de următoarea urcare.
O bună parte din acea perioadă am fost cazată în jurul altitudinii de 3.000 de metri. În hoteluri existau chiar un fel de tuburi de oxigen lângă pat, pentru momentele în care turiștii simțeau că respiră greu.
În China am aflat și despre hóngjǐngtiān (红景天), Rhodiola, o plantă folosită frecvent înaintea urcărilor la altitudine. Mulți chinezi o iau preventiv, însă eficiența ei nu este demonstrată suficient de clar pentru a înlocui aclimatizarea, sfatul medical sau coborârea atunci când apar simptome serioase.
Pentru mine, cel mai important a fost să nu forțez. Să urc progresiv, să mă hidratez, să mănânc, să mă odihnesc și să-mi observ corpul.
Experiența respirației conștiente m-a ajutat să nu amplific senzațiile prin panică. Dar am înțeles și că respirația nu trebuie folosită pentru a ignora semnalele reale ale corpului. La altitudine, amețeala, presiunea în piept sau dificultatea de a respira trebuie tratate cu atenție, nu cu ambiția de a continua cu orice preț.
Unde dispar gândurile?
După mai multe zile trăite la peste 3.000 de metri, am observat ceva ce nu mă așteptam să întâlnesc: liniște în minte.
Mai ales în locurile în care nu erau mulți oameni, gândurile aproape că dispăreau. Nu mai exista același zgomot interior. Eram atentă la munți, la aer, la schimbarea luminii și la propriul corp.
Nu mai aveam energie pentru lucrurile inutile.
Rămâneau respirația, pasul și clipa.
Când am coborât din nou sub 2.000 de metri și apoi m-am întors în aglomerația orașelor, diferența s-a simțit imediat. Aerul era altul, zgomotul era altul, iar mintea începea din nou să se umple.
Atunci m-am întrebat dacă nu cumva ceea ce numim „viață normală” ne obligă să trăim într-un ritm care nu este, de fapt, al nostru.
Poate încetinirea să fie tot o formă de progres?
Societatea ne învață să facem mai mult, mai repede și, dacă se poate, toate lucrurile în același timp.
Muntele m-a învățat altceva.
Să fac poate mai puțin, dar să aleg conștient.
Să nu mă grăbesc doar pentru că altcineva a luat-o înainte.
Să-mi cunosc corpul suficient de bine încât să-mi recunosc ritmul.
Să mă adaptez mediului, nu să încerc să-l forțez să se adapteze dorințelor mele.
Aclimatizarea nu se întâmplă numai pe munte. Poate că și în viață avem nevoie să urcăm puțin, să rămânem acolo o vreme, să revenim, să integrăm și abia apoi să urcăm din nou.
Pentru că nu orice oprire înseamnă stagnare.
Nu orice încetinire înseamnă că ai rămas în urmă.
Uneori, tocmai ritmul mai lent este cel care îți permite să ajungi mai sus.
