În primele zile, Nina credea că pentru a cunoaște China trebuie să-i vadă templele, muzeele, munții și marile orașe. Apoi a început să observe lucrurile mici, cele care nu intră întotdeauna în ghiduri.
Hoteluri foarte moderne în care lipsea uneori un loc firesc pentru prosop. Cozi care păreau să se formeze după alte reguli. Umbrele și mâneci lungi purtate împotriva soarelui. Mulțimi enorme, dar și spații surprinzător de curate. Trafic în care claxonul nu însemna neapărat furie, ci mai curând: „Sunt aici, ai grijă”. Scutere care apăreau din toate direcțiile și treceri de pietoni care cereau mai multă relaxare, decât orice exercițiu de meditație.
La masă, apa era adesea caldă. Micul dejun putea însemna supă cu tăiței, iar telefonul era în același timp hartă, portofel, traducător și fereastră spre lume. Nina venise în China să fotografieze China și, din când în când, descoperea că China o fotografia pe ea. Fetele se apropiau curioase de ea ca să îi aducă complimente sau pentru a-i lua “autograful”, copiii veneau la ea să își exerseze engleza, iar cei mai mari (frați, surori) aveau grijă de cei mici cu o naturalețe care spunea ceva despre familie înaintea oricărei explicații.
